Buzău și Vrancea: mănăstirile din munți

Mănăstirea se află pe versantul sudic al dealului Ciolanu, către pârâul Nișcov, în comuna Tisău. În apropiere, pe poienile mănăstirii, este așezată expoziția Taberei de Sculptură în aer liber „Măgura”. Biserica veche are hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, iar ansamblul monahal are două biserici și un altar de vară.

Ciolanu este atestată documentar la 15 ianuarie 1600, prin menționarea unor monahi și a egumenului Vasilie într-o hotărnicie. Prezența unei vieți monahale de obște arată că locul era deja așezat dinainte, iar tradiția îl leagă de veacurile al XVI-lea și al XVII-lea.

Biserica veche, cercetată arheologic în anii ’70, datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Locul păstrează astfel urmele unei continuități vechi, iar apropierea de pârâul Nișcov și de poienile mănăstirii îi dă o așezare clară în peisajul dealurilor buzoiene.

Așezământul are două biserici și un altar de vară, iar între ele este o distanță de circa 100 de metri. Vizita se face firesc pe jos, cu timp pentru biserică și curte.

Schitul este un lăcaș de cult din Izvoranu, județul Buzău, iar în articolul său este menționată și localizarea din satul Haleș, județul Buzău. Locul este prezentat ca mănăstire ortodoxă, fără detalii suplimentare despre arhitectură sau pictură.

Cetățuia este unul dintre acele locuri care se lasă cunoscute mai ales prin simpla lor prezență între așezările de la poalele muntelui. Aici, numele schitului păstrează memoria unei vetre monahale de munte, iar oprirea dintre Ciolanu și Rătești leagă firesc două așezări de rugăciune din același ținut.

Faptul că locul este numit schit și mănăstire în descrierile lui arată o istorie monahală vie, chiar dacă detaliile rămân puține. Pelerinul îl primește ca pe o oprire scurtă, în care mai importantă decât informația este trecerea smerită prin spațiul unei comunități de rugăciune.

Oprire scurtă, de trecere, potrivită pentru închinare și pentru a privi ansamblul în liniște. Nu este nevoie de mult timp, dar e bine să păstrăm ritmul unei zile cu mai multe opriri.

Complexul cuprinde bisericile „Sf. Treime” și „Sf. Lazăr”, stăreția, turnul clopotniță, colecția muzeală și case monahale. Biserica actuală „Sf. Treime” a fost ridicată în 1844 și pictată inițial în frescă de Nicolae Teodorescu, ajutat de Gheorghe Tattarescu; clopotnița a fost ridicată în 1865, iar pictura a fost restaurată în 1879 și repictată în 1930.

Rătești a început ca schit de călugări, ctitorit înainte de 1634 de familia de boieri Dragomir din Buzău. După 1784 a devenit schit de maici, iar această schimbare îi dă locului o istorie monahală în care se vede trecerea de la o obște bărbătească la una de maici.

Biserica „Sf. Treime” poartă în zidire și pictură nume importante ale școlii buzoiene de zugravi. Ansamblul, alcătuit din mai multe clădiri și spații de viață monahală, a fost afectat de alunecările de teren din 2014, iar această rană aduce în fața pelerinului și fragilitatea locului, nu doar frumusețea lui.

Este un ansamblu mai amplu, cu mai multe clădiri și un mic muzeu; merită răgaz pentru biserică și curte. Ținuta cuviincioasă și mersul fără grabă sunt potrivite aici.

Biserica este așezată în cadrul Mănăstirii Poiana Mărului, pe teritoriul satului Băltăgari din comuna Bisoca, la poalele muntelui Ulmușoru, într-o pădure de foioase și conifere. Aici este pomenit hramul Duminica Tuturor Sfinților pentru mănăstire, iar biserica poartă numele Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, starețul de odinioară al locului.

Schitul Poiana Mărului a fost ctitorit în 1730 de Constantin Mavrocordat, iar primul stareț i-a fost cuviosul Vasile, canonizat mai târziu sub numele Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. El a venit aici împreună cu ucenici și a legat locul de o puternică tradiție duhovnicească a monahismului din Munții Buzăului.

Bisericile de lemn ale așezământului au trecut prin incendii și refaceri: una a ars în 1771 și a fost refăcută între 1780 și 1784, iar o a doua a fost ridicată între 1810 și 1812. Locul păstrează astfel, în chip foarte concret, urmele unei vieți monahale încercate, dar purtate mai departe prin grijă și refacere.

Locul se află pe drumul dintre Bisoca și Jitia, iar oprirea cere timp pentru curtea așezământului și pentru biserică. Ținuta modestă și mersul cu atenție sunt potrivite într-un spațiu de munte și pădure.

Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” se află în centrul incintei mănăstirii de maici și a fost refăcută între 1930 și 1936, după ce biserica veche a ars în 1929. Ansamblul este așezat pe valea pârâului Lepșa și figurează ca monument istoric din anul 2010.

Mănăstirea Lepșa a fost întemeiată în 1774, când un ucenic al Sfântului Vasile de la Poiana Mărului a ridicat aici un schit. În istoria ei apar apoi puține date, dar ele sunt grele: incendiul din 1929 a schimbat viața așezământului, iar refacerea bisericii de lemn între 1930 și 1936 a continuat prezența monahală în acest loc de munte.

Așezarea de pe valea Lepșei păstrează memoria unei obști de maici și a unei biserici de lemn care a fost refăcută pe același amplasament. Pentru pelerin, această oprire leagă în mod firesc numele lui Vasile de la Poiana Mărului de urmașii săi duhovnicești din Vrancea.

Biserica de lemn stă în mijlocul incintei, astfel că oprirea poate cuprinde atât închinarea, cât și privirea ansamblului. Este potrivit un răgaz liniștit, fără grabă, înainte de întoarcere.